Proloagele: în fiecare zi împreună cu Sfinţii

La Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă a apărut, din iniţiativa şi cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, primul volum al Proloagelor, într-o ediţie nouă, cea dintâi sub egida Patriarhiei Române.

Desenele din acest volum sunt realizate de soţia mea, Ana-Maria ZARĂ.

Coperta şi pagina de titlu aici.

Cuvântul înainte, “În fiecare zi împreună cu sfinţii” al Preafericitului Părinte Daniel aici.

Desenele din volum aici.

 

Posted in Sfinţi Părinţi | Leave a comment

Sfânta Cununie în scrierile Sfântului Ambrozie al Mediolanului (I) : Taină a lucrării lui Dumnezeu spre sfinţirea omului

Articol publicat în”Ziarul Lumina”, Marti, 19 Iulie 2011, vezi aici

 

Pr. dr. Ştefan Zară

Atunci când Iovinian va nega, în jurul anului 390, că fecioria este în sine superioară căsătoriei, atacul Fericitului Ieronim împotriva lui Iovinian s-a transformat într-o luptă înverşunată contra căsătoriei, încât Iovinian l-a acuzat pe Ieronim de maniheism. De acelaşi lucru îi învinuia şi pe papa Syriciu, şi pe Sfântul Ambrozie.

 

Pentru a dovedi sfinţenia Tainei Nunţii şi a le arăta credincioşilor că nu doar fecioria este o cale care duce către Împărăţia lui Dumnezeu, Sfântul Ambrozie tratează de multe ori în lucrările sale Sfânta Taină a Cununiei, chiar dacă nu consacră o operă integrală acestui subiect.

Căsătoria şi fecioria

În urma acuzaţiei pe care papa Syriciu o primeşte din partea ereticului Iovinian, acesta îi va scrie o scrisoare Sfântului Ambrozie, în care îşi va expune învăţătura sa ortodoxă în legătură cu raportul dintre căsătorie şi feciorie: “Noi, fără îndoială, nu privim cu dispreţ făgăduinţele căsătoriei, la care suntem de faţă prin îmbrăcăminte potrivit nunţii, dar cinstim cu mai mare podoabă pe fecioarele nenuntite, care se fac mirese alese lui Dumnezeu” (Scrisoarea Papei Syriciu către Biserica din Mediolanum, 5; PL 16, 1123), înştiinţându-l că i-a excomunicat pe Iovinian şi pe ceilalţi “fruntaşi ai noii erezii şi blasfemii… prin hotărârea dumnezeiască şi prin judecata noastră“. Sfântul Ambrozie îi răspunde, tot printr-o scrisoare, arătând că aceşti eretici “se prefac că îngăduie căsătoria. Dar oare poate fi lauda căsătoriei dacă nu există pentru ei nici o slavă a fecioriei? Nici noi nu tăgăduim că a fost sfinţită căsătoria de către Domnul Hristos, care a spus cu glasul Său dumnezeiesc: “vor fi amândoi un trup” (Matei 29, 2) şi un duh. Dar mai întâi am fost născuţi şi apoi făcuţi, şi este cu mult mai de preţ taina lucrării dumnezeieşti decât leacul slăbiciunii omeneşti. Pe drept este lăudată o soţie bună, dar mai presus este socotită o fecioară evlavioasă, precum spune Apostolul: “cel ce-şi mărită fecioara bine face; dar cel ce n-o mărită şi mai bine face; căci aceasta cugetă la cele ce sunt ale lui Dumnezeu, iar aceea la cele ce sunt ale lumii” (1 Cor. 7, 38). Aceea e legată în lanţurile căsătoriei, aceasta e fără lanţuri; aceea e sub lege, aceasta e sub har. Căsătoria este bună, pentru că prin ea se lasă urmaşi ai neamului omenesc. Dar fecioria este mai bună, fiindcă prin ea se dobândeşte moştenirea împărăţiei cereşti şi a harului ceresc. Prin femeie vine grija, prin fecioară se capătă mântuirea” (Sfântul Ambrozie al Mediolanului, Scrisoarea a XLII-a, 3).

Sfântul Ambrozie a fost aproape unic printre contemporanii săi pentru profunda sa preocupare în legătură cu fecioria fetelor, practică pe care a încurajat-o întreaga sa viaţă, atât teologic, prin scris, cât şi liturgic, în mod practic. Ritualul punerii voalului fecioarelor (velatio) era o noutate pentru secolul al IV-lea, fiind în acelaşi timp o practică exclusiv apuseană. Prin acest ritual, fecioara primea consacrarea şi recunoaşterea oficială ca “mireasă a lui Hristos“, ritual asemănător întru câtva celui prin care mireasa primea vălul nupţial în Taina Căsătoriei: velatio nuptialis (cf. şi Scrisoarea a XIX-a, 7: “căsătoria are nevoie să fie sfinţită de văl şi de binecuvântarea preotului”). Chiar dacă Sfântul Ambrozie pune fecioria, pe mărturia Sfintei Scripturi, pe o treaptă superioară căsătoriei, el nu desconsideră nicidecum Sfânta Taină a Cununiei: “Aşadar legăturile Căsătoriei sunt bune, dar totuşi sunt legături” (De Virginitate VI, 33). Fecioria, prin contrast, înseamnă eliberare de legăturile pământeşti, pentru a se bucura de viaţa îngerilor, “care nu sunt constrânşi prin legături nupţiale” (Exhortatio virginitatis, IV, 19).

Căsătoria – lucrare a lui Dumnezeu

Cununia este o Sfântă Taină în care, prin preot, se împărtăşeşte harul Duhului Sfânt unui bărbat şi unei femei de aceeaşi credinţă, care se unesc liber în scopul mântuirii şi naşterii de prunci (cf. Scrisoarea a XIX-a, 7). Ea este o “Lucrare a lui Dumnezeu (Opus Dei)” (Expositio Evangelii secundum Lucam VIII, 6); “De aceea şi Adam a numit-o pe femeia sa viaţă (Eva), pentru că prin femeie s-a înmulţit neamul omenesc, iar prin Biserică a venit viaţa veşnică” (De Institutione Virginis III, 24). Unitatea de credinţă este necesară căsătoriei, căci cum ar putea deveni cei doi un trup, dacă nu sunt un duh? – “poporul să-şi ia soţii nu dintre străini, ci din casele creştinilor … cum se poate numi căsătorie aceea în care nu există unirea credinţei? (Scrisoarea a XIX-a, 2).

Căsătoria – drum spre “tabăra sfinţilor”

Căsătoria este prezentată de Sfântul Ambrozie ca o cale către sfinţenie: “fiecare să meargă pe cea (calea) care i se pare mai potrivită ş…ţ. Bună este şi calea căsătoriei, mai întinsă, dar mai ocolită, pe care merg cei mai mulţi până ce ajung în tabăra sfinţilor. Există, aşadar, premii pentru feciorie, există răsplată pentru văduvie, este loc chiar şi pentru meritele căsătoriei. Treptele lor sunt şi creşteri ale virtuţilor” (Scrisoarea a LXIII-a, 40). Unirea dintre bărbat şi femeie este asemănată cu cea dintre Mântuitorul Iisus Hristos şi Biserică: “Mirele este Hristos, Mireasa este Biserica: mireasă prin iubire, fecioară prin curăţie” (Expositio Evangelii secundum Lucam VIII, 9). Fecioria este o cale de excepţie şi care cere sacrificii mult mai mari: “calea fecioriei este bună, dar este grea şi cu urcuş înalt, cerând puteri mari pentru a merge pe ea” (Scrisoarea a LXIII, 40).

Sfântul Ambrozie depăşeşte, în concepţia lui despre căsătorie, mentalitatea obişnuită a timpului, prin care femeia era roaba (ancilla) soţului ei, având datoria să-i slujească bărbatului ca unui stăpân (servire viro sicut domino): “Femeia să fie tovarăşă, nu roaba bărbatului; să fie condusă, nu constrânsă. Este nevrednică de căsătorie cea vrednică de sfadă. Iar bărbatul să-şi conducă soţia ca un cârmaci, s-o cinstească fiindu-i ea tovarăşă de viaţă, să fie părtaşi amândoi la moştenirea harului” (Scrisoarea a LXIII-a, 107). Soţii trebuie să se supună unul altuia şi prin această jertfire de sine câştigă răsplata cea veşnică: “Ce femeie, strânsă în lanţurile căsătoriei, dacă ar auzi că nu există nici un merit pentru credinţa datorată bărbatului nu s-ar lăsa ispitită de uşurătatea minţii şi a trupului?” (Scrisoarea a LXIII-a, 10).

Căsătoria este o Sfântă Taină, iar soţii trebuie să se ocupe împreună de rugăciune şi curăţie spre sfinţirea lor: “Nici zămislirea nu e lipsită de fărădelege, pentru că părinţii nu sunt străini de păcat. Şi dacă nici un prunc de o zi nu este fără de păcat, cu mult mai vârtos nici zilele în care maica a zămislit nu sunt fără păcat. Suntem zămisliţi, dar, în păcatul părinţilor şi în fărădelegile lor ne naştem. Dar şi naşterea are întinăciunile ei şi chiar firea nu are o singură scădere. De bună seamă sfântă este cununia şi însoţirea ei, dar “cei ce au femei să fie ca şi cum nu ar avea” (1 Cor. 7, 29). Încă şi patul este neîntinat (Evrei 13, 4) şi nici unul din soţi nu trebuie să-l lipsească pe celălalt, decât poate pentru o vreme, ca să se îngrijească de rugăciune (1 Cor. 7, 5). Dar, după Apostol, nimeni nu se îngrijeşte de rugăciune, în vremea în care se ocupă cu obiceiul legăturii trupeşti” (De apologia prophetae David, IV).

Astfel, Sfântul Ambrozie, condamnând excesele lui Iovinian, pe de o parte, şi ale Fericitului Ieronim, pe de altă parte, se întreba, arătând că atât fecioria, cât şi căsătoria sunt daruri făcute oamenilor de Dumnezeu pentru dobândirea sfinţeniei: “Aşadar, cine discreditează căsătoria? Eu, într-adevăr, o recomand, şi îi condamn pe toţi cei ce îi discreditează pe cei ce se căsătoresc. Astfel, eu nu desconsider căsătoria, însă enumăr roadele fecioriei sfinte. Aceasta este darul celor puţini, în timp ce cealaltă al tuturor. Nici nu ar putea exista feciorie, dacă aceasta nu ar avea de unde să se nască. Eu compar un lucru bun cu altul la fel de bun, ca să strălucească mai uşor cel care este mai preţios” (De Virginibus I, VII, 34-35).


Posted in Uncategorized | Leave a comment

Explicarea rânduielii Sfintei Taine a Botezului (II)

Articol publicat în “Ziarul Lumina”, Marti, 14 Iunie 2011, vezi aici

Pr. Dr. Ştefan ZARĂ

Sfântul Ambrozie al Mediolanului explică, pe baza Sfintei Scripturi, rânduiala Sfintei Taine a Botezului aşa cum se săvârşea ea la Mediolanum, în secolul al IV-lea, accentuând importanţa soteriologică a acestei Taine. În catehezele sale mistagogice, Sfântul Ambrozie prezintă Taina Botezului ca o Taină a învierii omului spre trăirea în Hristos, o Taină care îl face pe om să renască ca fiu al Bisericii spre viaţa veşnică.

Dacă într-un număr anterior al acestui cotidian am prezentat învăţătura Sfântului Ambrozie la riturile premergătoare Botezului propriu-zis, acum vom prezenta învăţătura sa despre rânduiala Tainei Botezului şi a actelor ce urmează primirii acestei Sfinte Taine. După ritul “deschiderii urechilor”, al lepădării de Satana şi al unirii cu Hristos urma exorcizarea şi sfinţirea apei, apoi afundarea în apa sfinţită din colimvitra baptisteriului în numele Sfintei Treimi.

Sfinţirea apei din colimvitra baptisteriului cuprindea două părţi: mai întâi exorcizarea apei, apoi o rugăciune de sfinţire propriu-zisă a apei prin invocarea Sfintei Treimi: “Vine preotul, rosteşte rugăciunea la apa Botezului, cheamă numele Tatălui, prezenţa Fiului şi a Sfântului Duh, folosindu-se de cuvintele cereşti, cuvinte cereşti care sunt ale Mântuitorului Iisus Hristos, fiindcă botezăm în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (De Sacramentis II, V, 14). Apa baptismală este sfinţită prin pogorârea Duhului Sfânt asupra ei: “Nu orice apă are putere curăţitoare, ci numai aceea care are harul Mântuitorului Iisus Hristos ş…ţ. Apa nu vindecă până ce Duhul Sfânt nu se pogoară asupra ei şi nu o sfinţeşte” (De Sacramentis I, V, 15) şi prin puterea Crucii cu care arhiereul însemna apa “Fără semnul Crucii Domnului apa nu era de niciun folos pentru mântuirea ce avea să vie; dar după ce a fost sfinţită prin taina Crucii mântuitoare, atunci a devenit bună pentru baia duhovnicească şi pentru paharul mântuirii” (De Mysteriis III, 14). Moise a aruncat la Merra un lemn în apă şi aceasta s-a făcut dulce şi bună de băut, astfel şi arhiereul, spune Sfântul Ambrozie, prin rugăciune şi însemnarea apei cu Sfânta Cruce, face ca apa din colimvitra baptismală să aibă puterea de a curăţi orice păcat. Însemnarea apei cu Sfânta Cruce arată, după învăţătura Sfântului Ambrozie, că patimile Mântuitorului Iisus Hristos şi răstignirea Sa pe Cruce sunt izvoarele eficacităţii Tainei Botezului: “Căci ce este apa fără Crucea lui Hristos? O materie obişnuită, fără nicio putere pentru Taină” (De Mysteriis IV, 20).

Botezul: Intrarea în baptisteriu, mărturisirea baptismală şi întreita cufundare

După sfinţirea apei de către arhiereu, candidatul la Botez era adus în baptisteriu, unde era întâmpinat de un sobor de preoţi şi diaconi, în frunte cu arhiereul: “Ai văzut acolo pe diaconi, ai văzut pe preot, ai văzut pe marele preot. Nu te uita la chipurile lor trupeşti, ci la harul Tainelor” (De Mysteriis II, 6). Fântâna baptisteriului era săpată în pardoseala acestuia şi semăna oarecum cu un mormânt, spune Sfântul Ambrozie: “Am discutat ieri despre fântână, care este în aparenţă ca un fel de mormânt” (De Dacramentis, III, I, 1). Candidaţii stăteau în picioare în apa din colimvitra baptisteriului, în timp ce soborul de preoţi făceau o verificare a credinţei acestora în Sfânta Treime; se puneau trei întrebări şi după răspunsul la fiecare dintre acestea, candidatul la Botez era afundat în apă. Sfântul Ambrozie ne-a lăsat în De Sacramentis un rezumat al mărturisirii de credinţă şi al cufundării: “Crezi în Dumnezeu Tatăl Atotţiitorul? Tu ai răspuns: cred, şi îndată ai fost cufundat, adică înmormântat. A doua oară ai fost întrebat: Crezi în Domnul nostru Iisus Hristos şi în Crucea Lui? Tu ai răspuns: cred, şi ai fost cufundat a doua oară şi prin aceasta ai fost înmormântat împreună cu Hristos. Căci cel ce a fost înmormântat împreună cu Hristos, a înviat împreună cu Hristos. Ai fost întrebat pentru a treia oară: Crezi în Duhul Sfânt? Tu ai răspuns: cred, şi ai fost cufundat a treia oară, pentru ca întreita mărturisire să distrugă definitiv căderile repetate ale trecutului” (De Sacramentis II, VII, 20). Adaosul din cea de-a doua mărturisire: “şi în Crucea Lui”, citat în De Sacramentis, menţionat şi în De Mysteriis, nu este găsit în nici o altă Mărturisire de credinţă şi în nici un alt ritual baptismal, totuşi este amintit de Sfântul Ambrozie şi în Expunerea Evangheliei după Luca (Expositio Evangelii secundum Lucam V, 23). În rânduiala Botezului din Apus, această întreită întrebare-mărturisire, pentru a verifica credinţa adevărată în Sfânta Treime a candidaţilor la Botez, concomitent cu săvârşirea cufundării, se menţine până astăzi, înlocuindu-se, din păcate, cufundarea cu turnarea apei peste candidat. După învăţătura Sfântului Ambrozie, când catehumenii sunt cufundaţi, ei mor întru Mântuitorul Iisus Hristos.: “Ce înseamnă întru moartea? Înseamnă că la fel cum Hristos a murit, şi tu la fel ai gustat moartea, la fel cum Hristos este mort păcatului şi trăieşte lui Dumnezeu, la fel şi tu să mori vechilor ispite ale păcatului, prin Taina Botezului, şi să înviezi prin harul Mântuitorului Iisus Hristos. Este deci o moarte trupească nu în realitate, ci în asemănare. Când eşti deci cufundat, tu iei asemănarea morţii şi îngropăriii Sale, primeşti taina Crucii Sale, deoarece Mântuitorul a fost răstignit pe Cruce, şi trupul Său a fost străpuns cu cuie. Când te răstigneşti, te uneşti cu Mântuitorul Iisus Hristos, te uneşti prin cuiele Domnului nostru Iisus Hristos, ca să nu te poată atrage diavolul. Cuiele Mântuitorului Iisus Hristos să te ţină pe tine, când slăbiciunea firii umane te cheamă înapoi” (De Sacramentis II, VI, 23). Sfântul Ambrozie explică apoi cum Botezul este o renaştere, folosindu-se de cuvintele Psalmului 2: “Ce este naşterea din nou? -Ţi se spune în Faptele Apostolilor (13, 33), fiindcă versetul acela din Psalmul 2: “Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut” (Psalm 2, 6), se pare că se referă la înviere ş…ţ. Aşadar, ce este învierea dacă nu momentul în care ne ridicăm din nou de la moarte la viaţă? Prin urmare, tot astfel e şi la Botez, fiindcă, fără îndoială, este o închipuire a morţii când te cufunzi, iar când te ridici se face o asemănare a învierii” (De Sacramentis III, I, 2). La întrebarea cum putem să ne naştem din nou, Sfântul Ambrozie răspunde: “Cum ne-am renăscut? Oare am intrat în pântecele mamei noastre şi ne-am născut din nou? Nu cunosc rostul firii; dar nu este nicidecum rânduială a firii acolo unde este superioritatea harului. În sfârşit, nu totdeauna naşterea are loc după rânduiala firii; mărturisim că Hristos S-a născut din Fecioară şi tăgăduim rânduiala firii ş…ţ. Dacă, deci, Duhul Sfânt a săvârşit zămislirea în Fecioară, venind asupra ei, şi a îndeplinit funcţia naşterii, întru nimic nu trebuie să ne îndoim că săvârşeşte o adevărată naştere venind asupra apei sau peste cei ce primesc Botezul” (De Mysteriis IX, 59).

Riturile postbaptismale: Taina Mirungerii, spălarea picioarelor şi primirea veşmintelor albe

Imediat după Botez, tot în baptisteriu, arhiereul administra cea de-a doua Taină noului membru al Bisericii: Taina Mirungerii. Arhiereul ungea cu mir (Sfântul Ambrozie foloseşte chiar grafia grecească pentru a denumi Sfântul şi Marele Mir) şi se ruga: “Dumnezeu Tatăl Atotţiitorul, Care a făcut să te naşti din apă şi din Duh şi ţi-a iertat păcatele să te ungă El Însuşi pentru viaţa veşnică” (De Sacramentis II, VII, 24). Această rugăciune citată în De Sacramentis pare să fie prima rugăciune cunoscută până acum ce se citea la Taina Mirungerii.

După Mirungere, urma spălarea picioarelor, rânduială specifică ritului galican al Botezului, precedată de lectura pericopei evanghelice de la Ioan 13, 4-11, unde se înfăţişează spălarea picioarelor Sfinţilor Apostoli de către Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taină, pentru a-l învăţa pe cel de curând intrat în Biserică că în toate faptele lui trebuie să aibă ca model slujirea întru smerenie a Mântuitorului Iisus Hristos: “Căci o dată ce Însuşi Săvârşitorul mântuirii ne-a răscumpărat prin supunerea Sa, cu cât mai mult noi, bieţi robi, trebuie să facem ascultarea smereniei şi a supunerii?” (De Mysteriis VI, 33). După spălarea picioarelor, nou-botezaţii primeau un veşmânt alb ca simbol al schimbării lor duhovniceşti prin Taina Botezului. Neofitul poartă veşminte albe, spune Sfântul Ambrozie, pentru că acum străluceşte din nou în el chipul lui Dumnezeu după care a fost făcut, iar în toate faptele lui, nu numai în veşminte, trebuie să se vadă curăţia cea strălucitoare pe care o are acum: “Încă şi faptele tale să strălucească şi să pună în lumină chipul lui Dumnezeu” (De Mysteriis VII, 41).

Rânduiala Tainei Botezului, de la Mediolanum din secolul al IV-lea, se încheia cu momentul emoţionant în care toţi neofiţii îmbrăcaţi cu veşminte albe şi cu făclii aprinse în mâini se îndreptau în procesiune de la baptisteriu către biserică, unde primeau Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, căci dezbrăcându-se de hainele vechii rătăciri, se grăbeau să vină la cereasca cină (De Mysteriis VIII, 43).

 

Posted in Articole, Sfinţi Părinţi | Leave a comment

Explicarea rânduielii Sfintei Taine a Botezului (I)

 

Articol publicat în”Ziarul Lumina”, Vineri, 13 Mai 2011, vezi aici

Pr. Dr. Ştefan ZARĂ

Două scrieri ale Sfântului Ambrozie al Mediolanului, De Sacramentis şi De Mysteriis, care par să-şi aibă originea într-un ciclu de cateheze ţinute în Săptămâna Luminată a anului 387, prezintă o importanţă deosebită nu doar din punct de vedere dogmatic, ci mai ales pentru istoria cultului creştin apusean din secolul al IV-lea şi explicarea acestuia. Ambele scrieri sunt versiuni diferite ale aceluiaşi ciclu de cateheze mistagogice, ţinute după primirea Botezului, Taină desfăşurată în mod solemn în ziua Paştelui: “A venit ziua Paştelui, în tot oraşul se celebrează Taina Botezului” (Sf. Ambrozie, Îndemn la feciorie).

Sfântul Ambrozie respecta vechea disciplină arcană, ce oprea explicarea Tainelor creştine celor nebotezaţi, făcând acest lucru în săptămâna de după Botez; o explicare a Tainelor înaintea primirii lor echivala după Sfântul Ambrozie cu trădarea lor: “Acum este timpul să vorbim despre Taine şi să arătăm înseşi temeiurile lor, pe care, dacă am fi socotit că trebuie să vi le strecurăm în suflete înainte de Botez, când nu eraţi încă iniţiaţi, am fi fost consideraţi mai curând că le-am trădat, decât că le-am explicat, apoi e mai potrivit să vorbim acum deoarece lumina tainelor pătrunde ea însăşi mai bine pe oameni, luându-i pe neaşteptate, decât atunci când e precedată de vreo vorbire” (De Mysteriis I, 2). Pregătirea duhovnicească a catehumenilor, a candidaţilor la Botez, pentru primirea acestei Sfinte Taine se făcea printr-o serie de cateheze zilnice în tot Postul Paştelui; ele erau tâlcuiri la anumite pericope din cartea Facerii sau Proverbelor lui Solomon, care se citeau pe atunci la slujba de seară, în cadrul căreia se făcea pregătirea catehumenilor pentru Botez. Nu este astfel surprinzător că şi astăzi în rânduiala Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite din zilele de miercuri şi vineri din Postul Mare, ce se oficiază seara, unită cu Vecernia, se află două Paremii din cărţile amintite.

Putem reconstitui slujba Tainei Botezului, aşa cum se săvârşea ea în secolul al IV-lea, în ritul galican, din cele două scrieri mistagogice ale Sfântului Ambrozie, fără a ne teme că ajungem la o reconstituire fantezistă, la crearea unei slujbe hibride, ce nu a existat niciodată.

Ritul “deschiderii urechilor”

Slujba Tainei Sfântului Botez era săvârşită de episcop, ajutat de preoţi şi diaconi: “Ai văzut acolo (în baptisteriu) pe diaconi, ai văzut pe preoţi, ai văzut pe arhiereu. Nu te uita la chipurile lor trupeşti, ci la harul tainelor” (De Mysteriis II, 6). Slujba începea în Sâmbăta Paştilor, prin ritul “deschiderii urechilor” (apertio), specific slujbei apusene a Botezului, păstrat până astăzi în ritul liturgic roman, imediat după exorcisme. Ritul acesta era săvârşit în afara baptisteriului, fie de către episcop, fie de către preot (De Sacramentis I, 2-3), care rostea cuvintele: “Effeta, adică deschide-te!”, atingând urechile şi nările fiecărui candidat la Botez. “Acest rit, spune Sfântul Ambrozie, l-a săvârşit Mântuitorul Iisus Hristos, precum citim în Evanghelie, când a tămăduit pe un mut şi surd (Marcu 7, 32-35). Dar El, fiindcă tămăduia pe un bărbat mut, i-a atins gura, pe de o parte, ca să-i deschidă gura prin sunetul glasului pătrunzător, pe de alta, fiindcă asemenea atingere era potrivită faţă de un bărbat, dar nu faţă de o femeie” (De Mysteriis I, 4). Acest rit este amintit şi în Sacramentariul Gregorian, precum şi în Tradiţia Apostolică a lui Ipolit Romanul. Prin “deschiderea urechilor”, credinciosul se împărtăşeşte de mireasma cea bună a vieţii veşnice, după cum spune Sfântul Ambrozie, revărsată asupra lor prin darul Tainei. Prin acest act liturgic, cel ce se apropia de Taina Botezului devenea receptiv la Cuvântul lui Dumnezeu, din cateheza episcopului; i se deschidea simţul duhovnicesc pentru a fi în stare să-L primească pe Mântuitorul Iisus Hristos în inima sa: “Astfel ca, fiind voi instruiţi şi zidiţi prin acestea, să vă deprindeţi să păşiţi pe căile unor învăţături mai de seamă, să străbateţi drumul acestora şi să daţi ascultare proorocirilor dumnezeieşti, încât reînnoiţi prin Botez, să duceţi o viaţă aşa cum se cuvine unor oameni spălaţi de păcate” (De Mysteriis I, 1). Ritul acesta îl făcea pe candidat “să cunoască ce va fi întrebat, să fie dator să ţină minte ce să răspundă” (De Mysteriis I, 3).

Lepădările de satana şi unirea cu Hristos

După apertio, catehumenii intrau în baptisteriu pentru lepădări (retractationes), desfăşurate, ca şi în ziua de astăzi, în toate riturile liturgice creştine, sub formă de dialog între credincios şi slujitor: “După aceea s-a deschis pentru tine Sfânta Sfintelor, ai intrat în sanctuarul naşterii din nou; repetă ce ai fost întrebat, adu-ţi aminte ce ai răspuns. Te-ai lepădat de satana şi de faptele lui, de lumea şi de desfrâul şi de desfătările lui. Răspunsul tău este păstrat nu în groapa morţilor, ci în cartea celor vii” (De Mysteriis II, 5). Se pare că lepădările nu erau săvârşite de către preoţi, ci de către diaconi: “Ia seama cui ai făgăduit şi unde ai făgăduit. Ai văzut un diacon, dar el este slujitor al lui Hristos” (De Sacramentis, I, II, 6). Din De Sacramentis, înţelegem că lepădările erau precedate şi de o ungere: un preot şi un diacon îl ung pe candidat ca pe un luptător împotriva patimilor.

Conţinutul lepădărilor dat de Sfântul Ambrozie în De Sacramentis este următorul: “Te Lepezi de satana şi de lucrurile lui? Mă lepăd! Te lepezi de lume (saeculum) şi de desfătările ei? Mă lepăd!” (De Sacramentis I, II, 5-6). Urma apoi ritul unirii cu Hristos; candidatul la Botez se întorcea cu faţa către răsărit, după ce lepădările erau făcute cu faţa către apus: “Aşadar, odată intrat, ca şi cum ai înfrunta pe duşmanul tău, de care să arăţi că trebuie să te lepezi pe faţă, te întorci spre răsărit; căci cine se leapădă de satana se întoarce către Hristos, Îl priveşte cu o uitătură dreaptă” (De Mysteriis II, 7). Întoarcerea candidatului cu faţa către răsărit simbolizează reorientarea întregii lui vieţi după Mântuitorul Iisus Hristos; singura ţintă a credinciosului este de acum unirea lui cu Hristos: “Nu mai trăiesc eu, ci Hristos este Cel Care trăieşte în mine” (Galateni 2, 20). Întoarcerea lui de la întuneric către lumina cea veşnică a lui Hristos, Soarele dreptăţii, face ca viaţa celui botezat să fie hristocentrică: pentru el nimic nu mai contează, decât Hristos, Mirele Bisericii: “Urcă-te în finicul biruinţei, biruie veacul, ca să fii la înălţimea Cuvântului. Lasă afară acest chip al lumii, lasă afară răutatea. Aşază înăuntru bunătatea minţii, care are harul în puterea vieţii. Spală-ţi îmbrăcămintea şi intră în cetatea cerului, care este harul cel adevărat al sfinţilor, în care este cortul lui Dumnezeu, în jurul Căruia se găsesc cărturarii Domnului, unde nu slujesc zilele sau soarele sau luna, ci Domnul Însuşi e lumina care luminează toată cetatea (Apocalipsa 21, 23). El este lumina inimii (Ioan 8, 12), nu lumina văzută, ci a sufletelor care sunt în această lume” (Epistola 29, 20). Cel botezat era renăscut pentru viaţa întru Hristos: “Dacă, deci, Duhul Sfânt a săvârşit zămislirea în Fecioară, venind asupra ei şi a îndeplinit funcţia naşterii, întru nimic nu trebuie să ne îndoim că săvârşeşte o adevărată naştere venind asupra apei pentru cei ce primeau Botezul” (De Mysteriis, IX, 59).

Urma citirea pericopei evanghelice despre vindecarea slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda, cuprinsă astăzi în slujba răsăriteană a Aghesmei mici. Sfântul Ambrozie explică neofiţilor acest fragment scripturistic, astfel: “La Ierusalim era această scăldătoare, în care se însănătoşea în fiecare an câte unul, dar nimeni nu se însănătoşea înainte de a se fi coborât îngerul. Se tulbura apa din pricina necredincioşilor, ca să le fie semn că îngerul coborâse. Pentru aceia era semn, pentru tine credinţă. Pentru aceia cobora un înger, pentru tine Duhul Sfânt; pentru aceia se tulbura un lucru creat, pentru tine lucrează Hristos Însuşi, Stăpânul creaţiei. Dacă la Vitezda primea tămăduire un singur om, acum se tămăduiesc toţi cei botezaţi, prin iertarea păcatelor. Botezul trebuie să se reflecte în faptele bune ale creştinului, în care să scânteieze strălucirea harului primit” (De Mysteriis IV, 22-23). Această explicaţie este reluată în chip strălucit şi de către Iosif Imnograful în Canonul Slăbănogului din slujba Duminicii Slăbănogului: “Îngerul Domnului, pogorându-se la vreme, tulbura apa în scăldătoarea oilor, făcând sănătos numai pe unul, dar Hristos mântuieşte mulţimi nenumărate, prin dumnezeiescul Botez”.

După aceste acte liturgice şi catehetice, urmau riturile de exorcizare a apei şi apoi Botezul propriu-zis. Catehezele baptismale ale Sfântului Ambrozie al Mediolanului nu doar că explică neofiţilor simbolismul actelor liturgice, ci, mai mult, ele urmăresc zidirea Cuvântului lui Dumnezeu în inimile acestora, pierdut prin învârtoşarea inimilor ca urmare a căderii în păcat.

 

Posted in Articole, Sfinţi Părinţi | Leave a comment

Interpretarea Sfintei Scripturi, de la literă la duh

Articol publicat şi în “Iisus Biruitorul“, nr. 10, 28 februarie-6 martie 2011, p. 4.   Vezi aici Interpretarea Sf. Scripturi

Pr. Dr. Ştefan ZARĂ

Dacă, până nu demult, filologia ca şi filosofia, era vazută de către teologia creştină ca o ancilla theologiae, o sclavă sau roabă a teologiei, teologia contemporană, punând în valoare coordonatele patristice ale acestui subiect, arată că filologia este o metodă de cunoaştere a adevărului exprimat de către Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, nu subjugată, ci în interdependenţă cu teologia. Este de la sine înţeles că dacă cineva vrea să înţeleagă corect învăţătura Bisericii, trebuie să analizeze amănunţit şi să pătrundă „litera”, ca să ajungă la „duhul” Cuvântului Scripturii (2 Corinteni 3, 6). Niciodată nu vom putea aprofunda învăţătura  Scripturii şi a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii „în duh şi în adevăr” (Ioan 4, 23), dacă nu înţelegem corect litera. Sigur că dacă rămânem la formă, dacă nu depăşim litera, pentru a ajunge la duh, demersul nostru rămâne doar unul formal, intelectual, ştiinţific poate, dar departe de înţelegerea duhovnicească; ceea ce face ca în înţelegerea scrierilor duhovniceşti să depăşim treapta formală, literală, este lucrarea Duhului Sfânt. Dumnezeu se descoperă, Cuvânt fiind, în literă, dar nu vom putea înţelege această descoperire a Sa decât prin Duhul Sfânt, care dă viaţă literei moarte, făcând-o foc în inima noastră. Noi, cei de astăzi, avem nevoie de literă, căci am pierdut Cuvântul lui Dumnezeu din „tablele de carne ale inimii” (2 Corinteni 3, 3), prin căderea în păcat, iar pentru a ajunge la rescrierea Cuvântului în inimi trebuie să-l aprofundăm pe cel „scris cu cerneală” „pe tablele de piatră” (2 Corinteni 3, 3).

Pentru Sfântul Ambrozie al Mediolanului, Scriptura este „Trupul Fiului lui Dumnezeu”, la fel ca Biserica sau Euharistia[1], astfel că Scriptura nu este constituită dintr-o simplă înşiruire de cuvinte, ci cuvinte care au o substanţă a lor: „Cuvântul lui Dumnezeu, într-adevăr, este substanţa vitală, cu care se hrăneşte sufletul nostru [...] şi după care îşi reglează comportamentul [...]. Prin Cuvântul lui Dumnezeu şi sub acţiunea harului Său, sufletul nostru este întărit[2]. Cuvântul divin posedă o funcţie analoagă celei a Euharistiei, deoarece hrăneşte omul, transformându-l; comentând versetul scripturistic în care se spune că omul nu trăieşte doar cu pâine, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu, Sf. Ambrozie constată că: „Într-adevăr, cuvântul este o hrană”[3] […]. Cuvântul mistic al Sfintelor Scripturi este o pâine care deschide inima omului [...], ca şi vinul, cuvântul are o savoare specială[4].

Tâlcuirea Scripturii  este înainte de toate un act liturgic, care, în desfăşurarea slujbei, urmează lecţionarele scripturistice. Scriptura  este văzută de credincioşii Bisericii primare mai întâi de-a lungul unei lectio, termen pe care Sfântul Ambrozie, îl foloseşte foarte des pentru a numi Sf. Scriptură[5]. În secolul al IV-lea, cartea nu este un obiect cultural de mare răspândire cum a devenit după descoperirea tiparului. Scriptura, care nu este o carte decât pentru o minoritate de intelectuali, este pentru majoritatea creştinilor expresie orală, Cuvânt liturgic. Ea se pretează deci mai puţin lecturii solitare, cât meditaţiei şi rugăciunii personale, şi cu atât mai mult rugăciunii colective. Comentariul exegetic urmăreşte astfel nu doar luminarea şi risipirea anumitor obscurităţi textuale, cât mai ales explicarea Cuvântului lui Dumnezeu rostit în cadrul unei slujbe.

Filologia sacră nu are un scop în sine, ci scopul ei este doar acela de a ne lămuri litera şi, astfel, dând la o parte vălul necunoştinţei de pe ochii noştri, să putem înţelege Cuvântul lui Dumnezeu, care devine lucrător în noi, prin rugăciune şi asceză. În acest sens Sfântul Ioan Casian ne învaţă: „Una este să ai uşurinţa exprimării şi strălucirea cuvintelor, şi alta să pătrunzi în vinele şi în măduva cuvintelor cereşti, să priveşti cu ochiul prea curat al inimii tainele adânci şi ascunse, însuşiri pe care nu le dă învăţătura omenească şi ştiinţa vremii, ci numai curăţia minţii şi luminarea venită de la Duhul Sfânt[6].

Aşadar,  putem afirma că filologia este necesară teologiei, fără aceasta nereuşind să descifrăm formal un text sacru, însă înţelegerea duhovnicească a oricărei scrieri sfinte  este numai  lucrarea  Duhului Sfânt în inimile noastre, care cere nevoinţă şi rugăciune: „Dacă voiţi să pregătiţi în inima voastră un cort sfânt pentru ştiinţa duhovnicească, curăţiţi-vă de toată întinarea păcatului şi lepădaţi grijile acestui veac. Este peste putinţă ca sufletul, dacă este stăpânit chiar în mică măsură de preocupări lumeşti, să merite darul ştiinţei, sau să fie zămislitor de înţelesuri duhovniceşti, sau să-i rămână ceva din citirea cărţilor sfinte[7].


[1] SFÂNTUL AMBROZIE AL MEDIOLANULUI, Expositio Evangelii Secundum Lucam, VI, 33; PL 15, 1763.

[2] IDEM, Expositio Psalmum  118, 7, 7;  PL 15,  1350.

[3] Ibidem, 6, 13; PL 15, 1339.

[4] Ibidem, 13, 23-24; PL 15, 1460.

[5] IDEM, De Abraham I, 9, 86; CSEL 32/ 1, p. 557; Ibidem,  2, 7, 41, CSEL 32/ 1, p. 596.

[6] SFÂNTUL IOAN CASIAN, Convorbiri duhovniceşti, XIV, IX, traducere de Prof. David Popescu, EIBMBOR, Bucureşti, 2004, p. 354

[7] Ibidem, p. 352.

 

Posted in Articole, Sfinţi Părinţi | Leave a comment

Botezul în scrierile Sfântului Ambrozie :

Taina morţii şi învierii în Hristos

publicat în Ziarul Lumina, Luni, 14 Februarie 2011

Sfântul Ambrozie al Mediolanului în scrierile sale nu face doar o prezentare a ritualului Tainei Botezului aşa cum se practica în secolul al IV-lea, ci, mai mult, aprofundează coordonatele biblice ale acestei teme, fiind astfel Părintele apusean din secolul al IV-lea, care a lăsat cele mai frumoase pagini de spiritualitate baptismală.

Trăirea Împărăţiei lui Dumnezeu ca prezenţă reală în inima credinciosului (Luca 17, 21) pretinde trecerea prin moarte şi naşterea a doua “din apă şi din Duh” (Ioan 3, 5). Ceea ce iniţiază acest proces de transformare, de naştere din nou a omului nu este altceva decât Sfânta Taină a Botezului. Prin Taina Botezului, omul moare pentru lume, înviind pentru Dumnezeu, nu mai trăieşte pentru el însuşi, ci numai pentru Dumnezeu: “[...] eşti mort pentru lume şi ai înviat pentru Dumnezeu. Şi ca şi cum ai fi fost îngropat în acel element al lumii (apa), fiind mort pentru păcat, ai reînviat la viaţa veşnică” (De mysteriis IV, 21, în PSB, vol. 53, p. 14). Omul, murind păcatului, renunţând la pornirile lui păcătoase şi îmbrăcându-se cu Hristos, intră propriu-zis în viaţă, în viaţa întru Hristos: “Aşadar, ce este învierea, decât că ne ridicăm din nou de la moarte la viaţă? Prin urmare, tot astfel e şi la Botez, fiindcă este chip al morţii, fără îndoială, când te scufunzi, iar când te ridici se face o asemănare a învierii. Astfel deci, potrivit tâlcuirii Sfântului Apostol Petru (F.A. 13, 14), după cum acea înviere (a Domnului) a fost o naştere din nou, tot aşa şi această înviere (a noastră, prin Botez) este o naştere din nou” (De Sacramentis, III, I, 2; PL 16, 431).

Renaştere la viaţă fără de moarte întru Hristos

Taina Botezului este chip al îngropării omului împreună cu Hristos: “Ai fost întrebat: Crezi în Dumnezeu-Tatăl, Atotţiitorul? Ai răspuns: Cred! Şi te-ai scufundat, adică ai fost îngropat. Şi iarăşi ai fost întrebat: Crezi în Domnul nostru Iisus Hristos şi în Crucea lui? Ai răspuns: Cred! Şi te-ai scufundat, de aceea ai şi fost îngropat în Hristos; căci cine se îngroapă cu Hristos, cu Hristos înviază. Şi pentru a treia oară ai fost întrebat: Crezi în Duhul Sfânt? Ai răspuns: Cred! Şi te-ai scufundat pentru a treia oară, pentru ca întreita mărturisire să te dezlege de multele păcate de mai înainte” (Ibidem, II, VII, 20; PL 16, 429; cf. şi Expositio in Psalmum 118, 8, 53; PL 15, 1317).

Botezul nostru este într-o legătură strânsă cu moartea şi Învierea Domnului, fiind o renaştere a noastră la viaţa cea fără de moarte întru Hristos, devenind prin har fii ai lui Dumnezeu: “Apostolul strigă deci, precum auziţi în citirea de acum: “Fiindcă oricine se botează, în moartea lui Hristos se botează” (Rom. 6, 3). Ce înseamnă în moarte? – Că, precum Hristos a murit, aşa şi tu să guşti moartea, aşa precum Hristos a murit pentru păcat şi viaţă în Dumnezeu, aşa şi tu, prin Taina Botezului să fii mort pentru ademenirile de mai înainte ale păcatelor şi să înviezi prin harul lui Hristos. Este deci moarte, dar nu într-o adevărată moarte a trupului, ci în asemănare; căci atunci când te scufunzi (în apa Botezului), iei asupra ta asemănarea morţii şi a îngropării, primeşti taina Crucii Lui, fiindcă Hristos a fost spânzurat pe Cruce şi trupul Lui a fost străpuns cu cuie. Tu deci, când te răstigneşti, te faci una cu Hristos, te faci una cu El prin cuiele Domnului nostru Iisus Hristos, ca să nu te poată trage diavolul” (De Sacramentis, II, VII, 23; PL 16, 430).

Pregătirea credinciosului pentru părtăşia cu Biserica, Trupul Mântuitorului Iisus Hristos, începe la primirea Tainei Botezului, Taină care curăţă toate păcatele: “Botezul arde păcatele asemenea unui foc, pentru că Hristos botează cu foc şi cu Duh Sfânt” (Despre Ilie şi post, XX, 83; PL 14, 727). Credinciosul “ale cărui păcate sunt mistuite, pentru ca viaţa să se reînnoiască” (Ibidem), îşi adânceşte starea de jertfă de la Botez prin practicarea continuă a virtuţilor: “Dar e spălat cel care se curăţeşte în apele izvorului celui veşnic şi e albit mai vârtos decât zăpada cel căruia i se şterg păcatele. Încă şi despre suflet se spune: “Cine este cea care se înalţă, albită toată?” (Cânt. 8, 5). Iar înainte de a se boteza, tot el spunea: “Neagră sunt şi frumoasă, o, fiică a Ierusalimului!” (Cânt. 1, 5). Căci era negru, sluţit de urâciunea întunecată a păcatelor, dar mai apoi, spălându-se prin Botez, s-a învrednicit de iertarea păcatelor şi se înalţă cu totul alb către Hristos” (Despre apărarea profetului David, XII, 59; PL 14, 876).

Trei elemente ale Tainei Sfântului Botez

În Taina Sfântului Botez trebuie să distingem trei elemente: apa, sângele şi Duhul, ce alcătuiesc un întreg (Despre Duhul Sfânt, III, X, 68; PL 16, 792). Scoaterea unuia dintre acestea înseamnă ineficacitatea sfinţeniei Botezului. Sfântul Ambrozie susţine că, din punctul de vedere al structurii lor organice, toate Tainele stau în strânsă legătură cu Jertfa lui Hristos: “De aceea ai citit că la Botez cei trei martori una sunt: apa, sângele şi Duhul; iar dacă scoţi pe unul dintre aceştia, Taina Botezului nu mai rămâne în picioare. Căci ce este apa fără Crucea lui Hristos? O materie obişnuită, fără nici o putere pentru Taină. Şi, dimpotrivă, nici fără apă nu poate fi taina renaşterii: “Căci de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea intra în Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5). Însă şi catehumenul crede în Crucea Domnului Iisus Hristos, cu care şi el se însemnează; dar de nu va fi botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, nu poate dobândi iertare de păcate şi nici să soarbă darul harului duhovnicesc” (De Mysteriis, IV, 20, în PSB, vol. 53, pp. 13-14).

Ştergerea păcatului originar şi a păcatelor personale

Botezul ne aduce, în primul rând, ştergerea păcatului originar şi a tuturor păcatelor personale, ce l-au despărţit pe om de Dumnezeu: “Căci murdăria şi întinăciunea cea mare nu se şterg decât cu baia Botezului” (Despre apărarea profetului David, VIII, 44; PL 14, 868). “Cu adevărat, în Botez aflăm uşurarea tuturor păcatelor” (Despre pocăinţă, I, 8, 36; PL 16, 477). Dacă fără această unire cu Hristos nu se poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu, este cu totul evident că Botezul ne este absolut necesar pentru mântuire: “Nimeni nu urcă în Împărăţia cerurilor decât prin apă şi prin Duh” (Despre Ilie şi Post, XXII, 84; PL 14, 728). Chiar dacă omul cade în păcat după primirea Tainei, el rămâne în Trupul tainic al Mântuitorului Iisus Hristos: “Adevărat este, învăţând că trebuie primită pocăinţa nu a putut să nu vorbească şi despre cei ce socotesc că Botezul trebuie înnoit. Şi se cuvine ca mai întâi să lepădăm grija, ca să ştim că de-ar păcătui cineva chiar după Botez i se poate ierta păcatul, ca nu cumva credinţa deşartă în reînnoirea Botezului să-i piardă pe cei părăsiţi de nădejdea iertării. Şi apoi a trebuit să ne înveţe printr-o mărturie înţeleaptă că Botezul nu trebuie reînnoit. Dar învăţătura despre Botez o vestesc chiar şi cuvintele prin care a arătat că este cu neputinţă “ca cei căzuţi să se reînnoiască prin pocăinţă”. Căci ne înnoim prin Botezul prin care ne şi naştem din nou, aşa cum Pavel însuşi spune: “Deci prin Botez ne-am îngropat împreună cu El în moarte, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Romani VI, 4) ş…ţ aşa cum şi noi prin Taina Botezului, atunci când am murit păcatului, ne naştem din nou în Dumnezeu şi ne preschimbăm” (Despre pocăinţă, II, 2, 8; PL 16, 498).

Viaţa cea nouă în Hristos, primită prin Taina Sfântului Botez, este slăbită adeseori de păcat, însă mărturisirea acestuia şi curăţirea lui prin lacrimile căinţei au o acţiune similară Botezului: “Şi totuşi, în ce priveşte cuvântul despre Botez, cu dreaptă socoteală îndeamnă să nu înnoiască cineva Botezul” (Ibidem, II, 2, 12; PL 16, 499). Taina Sfântului Botez este cea care sfinţeşte trupul omului, făcându-l Templu al Duhului Sfânt: “[...] căci trupurile noastre sunt sfinţite prin Taina Crucii Domnului (Taina Crucii este în învăţătura Sf. Ambrozie Taina Botezului) şi mărturisirea morţii Domnului nostru Iisus Hristos ne sfinţeşte gura, aşa cum mărturiseşte şi Apostolul: “Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Rom. 10, 10)” (Expositio in Psalmum 118 , 13, 16; PL 15, 1381).

Aşadar, Sfânta Taină a Botezului este, după învăţătura Sfântului Ambrozie, o Taină pascală, Taina participării noastre împreună cu Hristos de la moarte la viaţă, ca Taină a înălţării noastre duhovniceşti către Împărăţia lui Dumnezeu: “Aşadar, cine are credinţă, are Împărăţia lui Dumnezeu, iar Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru şi credinţa este înlăuntrul nostru” (Comentariu la Evanghelia după Luca, VII, 177; PL 15, 1746).


Posted in Articole, Sfinţi Părinţi | 1 Comment

Prefigurări biblice ale Tainei Sfântului Botez

Anul Sfântului Botez|Luni, 31 Ianuarie 2011

(Articol publicat în „Ziarul Lumina”, Ediţia din data de 31 ianuarie 2011) vezi aici

Pr. dr. Ştefan Zară

Opera Sfântului Ambrozie, în ciuda diversităţii genurilor literare, nu este de fapt decât o continuă predică, iar predica lui nu este altceva decât o neobosită meditaţie (ruminatio – după un cuvânt drag Sfântului Părinte) asupra Sfintei Scripturi. Cu orice ocazie, discursul episcopului de Mediolanum, chiar şi atunci când este cuprins într-un tratat sau într-o scrisoare redactată în liniştea cabinetului său de lucru, este născut din predica sa, ce avea în centrul ei Cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură.

Pentru Sfântul Ambrozie, Scriptura este ‘Trupul Fiului lui Dumnezeu’, la fel ca Biserica sau Euharistia (Expositio Evangelii Secundum Lucam, VI, 33; PL 15, 1763), astfel Scriptura nu este constituită dintr-o simplă înşiruire de cuvinte, ci cuvinte care au o substanţă a lor: ‘Cuvântul lui Dumnezeu, într-adevăr, este substanţa vitală, cu care se hrăneşte sufletul nostru … şi după care îşi reglează comportamentul ş…ţ. Prin Cuvântul lui Dumnezeu şi sub acţiunea harului Său, sufletul nostru este întărit’ (Expositio Psalmum 118, 7, 7; PL 15, 1350). Extrema densitate a citatelor şi trimiterilor scripturistice din ţesătura prozei ambroziene a frapat pe toţi cititorii săi. Acesta poate este şi obstacolul cel mai mare în lectura scrierilor Sf. Ambrozie, căci noi, cel mai adesea, am pierdut familiaritatea intimă cu textul scripturistic şi înţelegem greşit, cel puţin la prima lectură, necesitatea şi coerenţa compilaţiilor de versete scripturistice, care joacă în scrierile sale un rol mult mai important decât acela de simple testimonia (mărturii). Astfel, Vechiul Testament, ca ‘pedagog către Hristos’ (Galateni 3, 24) oferă o serie de prefigurări, de simboluri ale unor învăţături descoperite în chip deplin ca realităţi abia după întruparea Fiului lui Dumnezeu. În acest sens, Sfântul Ambrozie al Mediolanului acordă o atenţie deosebită prefigurărilor Tainei Botezului în Sfânta Scriptură, expunându-le sistematic, într-o ordine cronologică, în cele două lucrări cunoscute ale sale De mysteriis şi De sacramentis.

Prefigurări în Vechiul Testament

Prima preînchipuire a Botezului o găseşte Sfântul Ambrozie chiar la zidirea lumii, în primele versete ale Facerii, unde se spune: ‘Duhul Domnului Se purta pe deasupra apelor’ (Facerea 1, 2) – acestea fiind o icoană a apei de mai târziu a Botezului creştin.

A doua preînchipuire a Botezului este apa potopului, prin care Dumnezeu a curăţit lumea de păcate: ‘Apa este, aşadar, cea în care se scufundă trupul. Ca să se spele tot păcatul trupesc. Se îngroapă în ea toată fărădelegea. Lemnul este cel pe care a fost răstignit Domnul Iisus, când a pătimit pentru noi. Porumbelul este acela sub al cărui chip a coborât Duhul Sfânt, după cum ai învăţat din Noul Testament, şi El îţi insuflă pacea sufletului, liniştea minţii. Corbul este chipul păcatului, care se duce şi nu se mai întoarce dacă se va păstra şi în tine paza şi icoana dreptăţii’ (De mysteriis III, 11, în PSB, vol. 53, p. 12.); ‘Oare, potopul nu este ca şi Botezul, prin care toate păcatele se îneacă şi numai cugetul celui drept şi harul reînviază?’ (De Sacramentis II, I, 1).

A treia preînchipuire vetotestamentară a Botezului o reprezintă trecerea evreilor prin Marea Roşie, fiind astfel eliberaţi din robia egipteană: ‘Bagi de seamă că şi în acea trecere a evreilor prin Marea Roşie, în care egiptenii au pierit, iar evreii au scăpat, a fost anticipată încă de pe atunci închipuirea Sfântului Botez. Căci, ce altceva învăţăm zilnic în această taină, decât că vina este luată de ape şi că greşeala se şterge cu ele, însă evlavia şi nevinovăţia rămân pururi ocrotite?’ (De Mysteriis, III, 12, în PSB, vol. 53, p. 12).

Un al patrulea simbol anticipativ al Botezului creştin îl vede Sfântul Ambrozie într-o minune săvârşită de Moise, în timpul traversării pustiului până în Canaan, şi anume la Merra, unde evreii întâlnesc un izvor de apă amară, pe care Moise îl preface în apă bună de băut: ‘Moise a aruncat un lemn în ea şi s-a făcut dulce. Fireşte, fără semnul Crucii Domnului apa nu era de niciun folos pentru mântuirea ce avea să vie: dar după ce a fost sfinţită prin taina Crucii mântuitoare, atunci a devenit bună pentru baia duhovnicească şi pentru paharul mântuirii. Aşadar, precum Moise, adică proorocul, a aruncat lemnul în acel izvor, tot aşa preotul aruncă în această fântână baptismală semnul Crucii Domnului şi apa se face dulce (potrivită) pentru har’ (De Mysteriis, III, 14, p. 12).

Un alt simbol al Botezului creştin este, după Sfântul Ambrozie, curăţirea de lepră a lui Naaman Sirianul, prin afundarea lui în apele Iordanului, după îndemnul proorocului Elisei: ‘Şi fiind curăţit din aceasta, a înţeles că faptul de a se curăţi cineva nu stă în puterea apelor, ci a Harului’ (De Mysteriis, III, 17, p. 13.).
Un al şaselea simbol al Botezului în Vechiul Testament, îl vede Sfântul Ambrozie într-o minune săvârşită de proorocul Elisei, care mergând pe malul râului Iordan spre a tăia lemne, unul din fiii proorocului scapă fierul securii în apă; atunci proorocul Elisei a tăiat o bucată de lemn, pe care aruncând-o în apă, fierul a ieşit la suprafaţă, putând fi astfel recuperat: ‘Vezi, aşadar, că prin Crucea lui Hristos se ridică neputinţa tuturor oamenilor’ (De Sacramentis, II, IV, 11; Cf. De Mysteriis, IX, 51, în PSB, vol. 53, pp. 22 – 23.).

Prefigurări în Noul Testament

În Noul Testament, înainte de a fi instituit Botezul, el este prefigurat de Botezul Domnului în Iordan de către Ioan: ‘Aşadar, de ce a coborât Hristos (la apa Iordanului), dacă nu ca să se curăţească trupul acesta, trupul pe care l-a luat după firea noastră? Căci Hristos, Care nu a făcut păcat, nu avea trebuinţă să-şi spele păcatele; dar avem trebuinţă noi, care suntem supuşi păcatului. Aşadar, dacă Botezul s-a dat pentru noi, pentru noi s-a făcut chipul lui, ni s-a pus înainte o formă a credinţei noastre’ (De Sacramentis I, V, 16); ‘Cel ce avea să boteze cu Duh Sfânt şi cu foc, a făcut cunoscută de mai înainte, prin Ioan, Taina Botezului (Matei III, 11)’ (Despre pocăinţă, I, 8,).

O ultimă prefigurare a Botezului creştin o vede Sfântul Ambrozie în minunea vindecării slăbănogului de la lacul Vitezda (Ioan 5, 2): ‘Aşadar, şi acea scăldătoare a fost o preînchipuire, ca să crezi că în această apă (a Botezului) coboară puterea dumnezeiască’ (De Mysteriis, IV, 23, în PSB, vol. 53, p. 14).

Toate aceste prefigurări scripturistice ale Botezului s-au împlinit în Botezul ‘cu Duh Sfânt şi cu foc’ (Matei 3, 11) adus de Mântuitorul Iisus Hristos, ‘prin a Cărui venire să nu mai însănătoşească umbra doar pe unul, ci adevărul pe toţi’ (De mysteriis IV, 24, în PSB, vol. 53, p. 14).

Posted in Sfinţi Părinţi | Tagged , | Leave a comment

Sfântul Ambrozie a apărat Ortodoxia în Apus

Articol publicat în Ziarul Limina, Miercuri, 08 Decembrie 2010, vezi aici


Încă de la începutul episcopatului său, Sfântul Ambrozie intră în legătură cu Sfântul Vasile cel Mare, care era cunoscut şi în Apus, mai ales prin corespondenţa pe care o purta cu Bisericile occidentale din Italia şi Galia şi prin activitatea lui împotriva arianismului. Acest sfânt s-a distins prin lucrarea sa de apărare îndârjită a dreptei credinţe în vremea când arianismul şi alte eresuri bântuiau lumea creştină.

Scrisorile Sfântului Ambrozie către Sfântul Vasile nu s-au păstrat, însă s-a păstrat o scrisoare de răspuns a Sfântului Vasile cel Mare, în care îl felicita pe Sfântul Ambrozie pentru alegerea sa ca episcop al cetăţii Mediolan (Milano de azi) şi în acelaşi timp îl îndemna la păstrarea dreptei credinţe moştenite de la Sfinţii Părinţi. Această scrisoare a însoţit moaştele Sfântului Dionisie, fost episcop de Mediolanum înaintea arianului Auxenţiu, episcop ce l-a precedat în scaun pe Sfântul Ambrozie. Moaştele au fost aduse, la cererea Sfântului Ambrozie, din Cezareea Capadociei unde fusese exilat, la Mediolanum. Din această scrisoare se vede în mod clar atitudinea de apărare a credinţei niceene în faţa atacurilor ariene, încă din primele luni ale episcopatului Sfântului Ambrozie, atitudine întărită de cererea moaştelor Sfântului Dionisie.

Scaunul episcopal de la Mediolanum

Importanţa scaunului episcopal de Mediolanum îi permitea supravegherea vieţii religioase şi din Ilyricul Occidental. În anul 376, trecând la cele veşnice episcopul Germinius de Sirmium, se impunea alegerea unui episcop ortodox, întrucât poziţia oficială a curţii imperiale, reprezentată de împărăteasa Iustina, era de a susţine alegerea unui episcop arian. Pentru a se evita alegerea unui episcop arian şi a se asigura astfel alegerea în linişte a ierarhului ortodox Anemius, Sfântul Ambrozie s-a dus la Sirmium. La hirotonia întru arhiereu a lui Anemius a slujit însuşi Sfântul Ambrozie, împreună cu alţi ierarhi ortodocşi.

Doi ani mai târziu, Sfântul Ambrozie a mers din nou la Sirmium pentru a pregăti, împreună cu episcopul Anemius, Sinodul care a avut loc în iulie 378. Tot aici s-a întâlnit cu împăratul Graţian, care dorea să se informeze şi el asupra arianismului. Sinodul ortodox de la Sirmium din iulie 378 a urmărit nu numai nimicirea ultimelor resturi ariene în provinciile romane sud-dunărene ale Imperiului Roman, ci şi combaterea ereziei macedonienilor, care negau dumnezeirea Sfântului Duh şi consubstanţialitatea Lui cu Tatăl şi cu Fiul.

Împăratul Graţian a publicat un edict de toleranţă, prin care a lăsat fiecăruia libertatea să urmeze religia dorită, cu excepţia maniheilor, a eunomienilor, a arienilor extremişti şi a fotinienilor, continuatorii doctrinei ereziarhului Fotin de Sirmium. Actul de toleranţă al împăratului Graţian nu a durat mult căci printr-un nou edict, publicat la 3 august 379, Graţian a anulat prevederile edictului din 378 de la Sirmium. La 22 aprilie 380, Graţian a semnat, în drum spre Mediolanum, un nou edict, prin care a reînnoit interzicerea ereziei ariene şi a ordonat închiderea şi confiscarea lăcaşurilor de cult ale ereticilor arieni.

Este sigur că noua orientare a împăratului Graţian se datoreşte influenţei Sfântului Ambrozie care a scris în 378, răspunzând dorinţei împăratului, primele două cărţi din lucrarea “Despre credinţă”, pe care a completat-o în 380 cu alte trei cărţi, iar în 381, lucrarea “Despre Sfântul Duh”, în care combate erezia pnevmatomahilor.

Sinodul de la Aquileia

Începând cu luna martie 381, împăratul Graţian şi-a stabilit reşedinţa la Mediolanum. Se proiecta atunci convocarea unui sinod al întregii creştinătăţi. Episcopul Mediolanului a reuşit să convingă pe împăratul Graţian să modifice planul convocării unui sinod, la care ar fi trebuit să participe episcopii întregii Biserici atât din Răsărit, cât şi din Apus. Scrisoarea sinodală Binecuvântat fie Dumnezeu, redactată la sfârşitul Sinodului de la Aquileia, oferă unele informaţii despre aceste lucruri. Pentru judecarea episcopilor eretici, Palladius şi Secundian, se spune în scrisoarea sinodală, “din pricina cărora romanii din cele mai îndepărtate părţi ale lumii cereau să se adune sinodul. Iată că nici unul, fie el chiar încărcat de anii bătrâneţii, respectabil prin părul său alb, nu a pregetat să vină” .

Rescriptul împăratului Graţian, pentru convocarea Sinodului din Aquileia, adresat prefectului pretoriului Syagrius, citit la deschiderea sesiunii Sinodului, în ziua de 3 septembrie 381, de diaconul Sabinian, a fost redactat cu ocazia Paştilor din acel an, în urma unei întrevederi a împăratului Graţian cu Sfântul Ambrozie. Prin acest rescript, Graţian a făcut cunoscut episcopilor Bisericii că Sinodul de la Aquileia e convocat pentru ca ei să nu se mai certe cu privire la dogme şi învăţătura Bisericii, ci să rezolve între ei orice neînţelegere doctrinară. Sinodul italo-ilyrian din Aquileia s-a deschis oficial la 3 septembrie 381, participând 35 de delegaţi, în majoritatea lor episcopi. A prezidat episcopul locului, Valerian, asistat de Sfântul Ambrozie şi Eusebiu de Bolonia. Conducerea efectivă a dezbaterilor a avut-o Sfântul Ambrozie. Cei doi episcopi arieni, Palladius şi Secundian, au fost anatematizaţi, împreună cu preotul arian Attalos din Noric.

Din Imperiul Roman de Răsărit nu a venit la Sinodul din Aquileia nici un episcop, întrucât episcopii orientali şi cei din dioceza Tracia şi Ilyricul răsăritean participau la Sinodul II Ecumenic, convocat de împăratul Teodosie cel Mare, care s-a ţinut la Constantinopol în primăvara şi vara anului 381.

Împărăteasa Iustina, protectoare a arienilor

Deşi prin sinoadele de la Constantinopol şi Aquileia s-a pus capăt ereziei ariene, Sfântul Ambrozie s-a confruntat şi după această dată cu reprezentanţi sau susţinători ai arianismului. El a trebuit să protesteze faţă de decizia împărătesei Iustina de a pune la dispoziţia arienilor o biserică din afara zidurilor oraşului (Teodoret de Cir, “Istoria bisericească”).

Chemat să trateze cedarea bisericii în primăvara anului 385, Sfântul Ambrozie a fost susţinut de populaţia oraşului aflată în faţa palatului imperial. Umilinţa suferită de împărăteasa Iustina fusese prea mare pentru ca aceasta să fie dispusă să o uite. La începutul anului 386, i s-a cerut Sfântului Ambrozie să predea biserica mare din Mediolanum episcopului Mercurinus. Credincioşii împreună cu Sfântul Ambrozie au refuzat să elibereze biserica şi să o cedeze arienilor. Atunci, pentru a-i încuraja pe creştinii aflaţi în apărarea propriei biserici şi, în acelaşi timp, pentru a confirma dreapta credinţă, Sfântul Ambrozie a compus câteva imnuri, în metru foarte simplu şi uşor de cântat.

Între anii 381 şi 382, Sfântul Ambrozie scrie lucrarea “Despre Taina Întrupării Domnului”, îndreptată împotriva ereziei hristologice a lui Apolinarie. Toate aceste fapte dovedesc că Sfântul Ambrozie s-a ostenit necontenit pentru ocrotirea unităţii şi păcii în Ortodoxie şi pentru păstrarea neştirbită a dreptei credinţe în Apus, aşa cum se mărturiseşte şi într-un condac din Acatistul Sfântului Ambrozie, unde este numit “stea de Dumnezeu trimisă asupra pământului Bisericii”, care a alungat “cu lumina învăţăturii şi a vieţii sale ceaţa eresurilor”.

Preţuit de Sfântul Vasile cel Mare

Din anul 374 până în anul 397, Sfântul Ambrozie (339-397) a fost episcop al cetăţii Mediolanum. În toată această perioadă, autoritatea sa în Biserica Apuseană a crescut progresiv, atrăgând totodată după sine o considerabilă influenţă în domeniul Statului. Era recunoscut ca Sfânt Părinte, încă din timpul vieţii şi chiar personalităţi răsăritene, precum Ascholius al Tesalonicului sau Sfântul Vasile cel Mare, i-au arătat o preţuire deosebită.

Posted in Sfinţi Părinţi | Leave a comment

Cazuri speciale de pastoraţie la Spitalul „Malaxa“ din Capitală: Suferinţa, cale spre mântuire

Un articol al lui Ioan Buşagă, despre activitatea noastră ca preot de caritate, publicat în Ziarul Lumina, Sambata, 20 Noiembrie 2010. Vezi articolul şi aici!

Preotul de caritate într-un spital face dovada iubirii lui Dumnezeu nu doar pentru cel bolnav, ci şi pentru toţi cei aflaţi în jurul bolnavului, deoarece cu toţii au nevoie de simţirea iubirii lui Dumnezeu faţă de ei. O asemenea activitate desfăşoară în incinta Spitalului Clinic “Nicolae Malaxa” din Bucureşti părintele Ştefan Zară.

În timpul activităţii sale, părintele Ştefan Zară s-a întâlnit cu numeroase cazuri, în urma cărora cei care au apelat la dânsul au înţeles lucrarea lui Dumnezeu pentru îndreptarea şi mântuirea lor. Un asemenea caz, spune părintele Zară, s-a întâmplat cu “o doamnă asistentă de la Spitalul Clinic “Nicolae Malaxa”, care lucra de peste 10 ani, şi la o clinică particulară de ginecologie, unde îl ajuta pe medic să facă avorturi. De câteva luni avea nişte vise înspăimântătoare şi nu mai putea dormi noaptea. Astfel a hotărât să se spovedească. Canonul primit la spovedanie a fost şi acela de a nu mai participa la avorturi şi de a încerca să-l convingă pe medic să nu mai facă avorturi. După mărturisirea ei, visele au încetat. Încercând să-l convingă pe medic să nu mai omoare copii, doamna asistentă a înţeles că şi el are aceleaşi vise, apărându-i în vis copiii ucişi. Povestindu-i cele întâmplate cu ea, medicul i-a promis că se va duce şi el la spovedanie. După câteva zile, în urma mărturisirii, medicul a conştientizat gravitatea faptelor sale şi a hotărât că în clinica lui nu se vor mai face avorturi. Odată încetate avorturile, au încetat şi visele înspăimântătoare ale medicului”, a povestit părintele Ştefan Zară.

Părintele Ştefan Zară mărturiseşte că dobândirea vindecării celui bolnav nu se poate face doar ameliorând suferinţa trupească a acestuia. Ştiinţele medicale de astăzi încep să aibă o viziune holistă asupra omului, înţelegând că bolnavul nu se poate vindeca până nu se însănătoşeşte şi sufletul. Importanţa prezenţei unui preot în spitale este deosebită şi pentru faptul că el colaborează cu medicul la tratarea completă a bolnavului pentru primirea vindecării de la Dumnezeu.

Un alt caz impresionant pentru părintele Ştefan a fost acela al unui bătrân, care a participat la câteva Sfinte Liturghii la Spitalul Clinic “Nicolae Malaxa”, fiind internat din cauza diabetului. “Acel bătrân se ruga toată Sfânta Liturghie în genunchi, cu lacrimi în ochi. În Postul Paştelui din anul 2009, a fost internat din nou în spitalul nostru, prilej cu care am stat de vorbă. Aşa i-am aflat povestea. Trăia mai mult în spitale, acasă la el nemaiîndrăznind aproape să se ducă. Avea trei băieţi care aveau patima beţiei şi îl băteau zilnic, încât de multe ori pleca de acasă plin de sânge. Muncise toată viaţa pentru copiii lui şi acum, la bătrâneţe, aceştia îl răsplăteau cu bătăi. Singura lui alinare era în spitale. De aceea, îmi povestea el, stătea mai mult internat decât acasă. Participa la toate slujbele Bisericii, indiferent la ce spital era internat şi se împărtăşea foarte des. Nu mânca deloc carne şi citea zilnic Paraclisul Maicii Domnului. Se ruga pentru copiii lui, ca Dumnezeu să îi ierte pentru ceea ce îi fac lui şi să-i izbăvească de patima beţiei. Avea o credinţă impresionantă şi îmi mărturisea că el este sigur că într-o zi copiii lui se vor întoarce către Dumnezeu şi îşi vor iubi cu adevărat tatăl, înţelegând iubirea lui faţă de ei. De aceea, misiunea preotului în spitale este de a-i deschide ochii bolnavului ca acesta să poată vedea în suferinţă un act terapeutic al sufletului, o cale mântuitoare. Acceptarea suferinţei înseamnă acceptarea Crucii şi lepădarea de sine”, a spus părintele Ştefan Zară.

Posted in Articole | Leave a comment

Despre “chipul lui Dumnezeu” în scrierile Sfântului Ambrozie al Mediolanului

Explicând noţiunea de chip al lui Dumnezeu, Sfântul Ambrozie urmează îndeaproape teologia Părinţilor răsăriteni, la care învăţătura despre chip şi asemănare ocupă un rol foarte important[1].

Pentru Sfântul Ambrozie, ca de altfel pentru toţi Părinţii răsăriteni[2], faptul de a fi creat după chipul lui Dumnezeu oferă omului şansa unei comuniuni reale cu Dumnezeu:

«Acesta se uneşte cu Dumnezeu, rămâne împreună cu Hristos, pogoară la iad şi se ridică şi liber sălăşluieşte în cer. Ascultă încă pe acela ce zice: „Iar petrecerea noastră este în ceruri” (Filip 3, 20). Oare nu este după chipul lui Dumnezeu acela întru care Dumnezeu este pururea?»[3].

Analizând versetul 26 din capitolul întâi al Facerii («Faciamus hominem ad imaginem et similitudinem nostram»), Sfântul Ambrozie îşi pune mai multe întrebări, printre care şi aceea ce înseamnă «ad imaginem et similitudinem nostram»?[4] Continue reading

Posted in Sfinţi Părinţi | Tagged , | Leave a comment